De ce vreau sa fiu ca…..

Zilele trecute citeam un articol scris de Cristina si, pentru a nu stiu cata oara, constatam ca imi doresc sa fiu ca ea ­čśÇ

Ii citesc aproape toate articolele de pe blog, nu las mereu comentarii pentru ca fie nu am ce spune in plus (si cineva mai intelept ca mine considera ca atunci cand nu ai ceva inteligent de spus, e mai bine sa taci), fie nu pot scrie de pe jaful meu de telefon si pana ajung eu acasa uit complet si ma iau cu altele.

Nu despre Cristina vreau sa scriu aici (pentru ca nu pot vorbi in numele altcuiva), ci despre ….mine, noi, ei…..

Poate nu incepeam acest articol (desi el se afla de multa vreme in capul ┬ámeu), dar am citit azi un articol in care ma regasesc aproape total,dar nu neaparat….

Nu sunt perfecta, dimpotriva am multe defecte.

Am facut parte din generatia cu cheia de gat. Adica am crescut aproape singura pentru ca parintii nu aveau timp de mine, iar cand erau acasa erau mai preocupati de ei insisi, de casa si masa, de televizor atunci cand se uitau (evident, dupa Revolutie, erau lipiti de telenovele – poate de asta le urasc eu cu asa patos).

Ca in orice familie de la acea vreme, nu era „normal” sa discuti cu copilul prea mult, ci sa te lauzi cu ce facea copilul: recita o poezie, era „multumita” parintilor; lua o nota buna, era „datorita parintilor”….in realitate, nimeni nu trebuia sa stie ce se intampla dincolo de peretii casei, de usa apartamentului etc.

Observ ca multe mame din prezent se comporta la fel: adica creaza un fel de bol de cristal pentru copiii lor si ii tin acolo izolati invatandu-i mai ceva ca Orwell in celebra lui carte „1984” ca e bine sa crezi in ceea ce ti se spune si sa adopti acea conduita …., ca nu e bine sa consideri ca parintii sunt mai prejos de…., de fapt ca parintii sunt pe un piedestal si copiii nu au voie sa gandeasca altfel….

Si de aici incep alte probleme…..copiii cresc, constata ca parintii sunt si ei oameni si sunt supusi greselii….dar nu vorbesc de teama ca nu vor mai fi considerati „copii buni” si poate nu vor mai fi iubiti….unii ajung sa se „auto-pedepseasca” de teama gandurilor negre care se aduna in capsorul lor….

NU fac morala nimanui. Nu intelegeti gresit. Pur si simplu e o constatare…

Am fost criticata pentru ca am lasat-o pe Daria sa citeasca „Insemnarile unei pustoaice”, dar nimeni nu a intrebat care e motivul…

De cand s-au nascut copiii mei, am avut dorinta de a le fi prietena, nu doar mama…Nu am reusit prea bine pana acum 2 ani…din varii motive, factori umani ….Dupa evenimentele care au schimbat definitiv viata noastra de familie, copiii s-au schimbat, eu la fel…

Nu zic ca nu ma jucam cu ei, ca nu faceam tot posibilul sa fim apropiati….dar lipsea cu adevarat acel ceva…..

E adevarat ca acum au crescut si altfel se poate discuta cu ei…

Daria a prins curaj si discuta cu mine despre grijile ei, despre problemele ei….Nu incerc sa ii dau sfaturi (cand am incercat, am observat ca oricum trece prin filtrele ei totul si decide asa cum considera ca e mai potrivit), ci incerc sa discut cu ea si sa vedem impreuna ce se intampla, cine o supara, ce o bucura, ce isi doreste….la final tragem concluziile (va aduceti probabil aminte despre un conflict pe care l-a avut cu doua colege….tot Daria a gasit solutia si s-a apropiat de acele fetite).

Tot asa, pe aceasta linie, recunosc sincer ca, atunci cand gresesc ori nu stiu raspunsul la o intrebare de-a copiilor, le spun acest lucru.

Mi se pare important sa stie ca si eu sunt om si nu stiu mereu raspunsul corect ori gresesc. Stiti ce mi-au spus copiii? „Lasa, mami, ca nu e nimic daca ai gresit. Noi oricum te iubim!” si ma mangaiau pe maini.

De ce incerc sa cobor la nivelul lor si sa incerc sa ii inteleg? De ce discut cu ei ca si cum ar fi adulti in miniatura? De ce le dau anumite libertati? De ce mi se pare important sa vada ca nu sunt pe un piedestal?

Pentru ca eu nu cred in familii din acelea perfecte care sunt ca un tablou. Ceva e putred acolo! Daca intr-o familie nu exista si diferente de opinie, daca toti sunt pe aceeasi linie de discutie, din punctul meu de vedere, inseamna doar ca exista multe frustrari care, la un moment dat, vor rabufni si nu in cel mai bun mod.

Am lasat-o pe Daria sa citeasca acea carte pentru ca am vrut sa ii vad reactia. Am intrebat-o ce parere are despre fraza unde fetita din carte afirma ca mama nu are creier si Daria mi-a spus ca probabil in acea familie nu discutau prea mult si nu erau prea apropiati (e la inceputul cartii acea fraza asa ca ea mi-a spus parerea ei inainte sa termine cartea).

Ceea ce fac eu, nu inseamna ca trebuie sa faca altul. Ceea ce aplicam noi, nu inseamna ca functioneaza exact la fel in alta familie…

Aseara eram in curtea scolii asteptand sa iasa copiii de la cursul de autoaparare si discutam cu inca doua mamici despre vacante, despre copii etc. Ambele mame au fetele in clasa lui Andrei. Una dintre ele venise si cu fratiorii mai mici care erau destul de agitati pentru ca nu dormisera suficient.

La un moment dat, unul dintre baieti a devenit destul de agresiv si a inceput sa o bata pe mama cu pumnii, cu picioarele si sa ii spuna ca daca nu sta locului o omoara. Mama il tinea cu blandete si spunea doar ca niciodata nu facuse atat de rau. Cealalta i-a spus baietelului ca il suna pe Mos Craciun sa il anunte ca nu trebuie sa mai aduca niciun cadou, iar in soapta imi spunea mie ca acesta este unul dintre motivele pentru care nu isi mai doreste alt copil.

Eu am vazut si familii cu un copil care se comporta exact ca acest baietel (sincer, cred ca problema era ca se simtea neglijat; mama era epuizata, se vedea clar ca se simtea depasita si considera ca asa e normal…., tatal care venise intre timp era la fel de calm – cel putin in aparenta – si a luat unul dintre baietei cu el, dar pe al doilea nu a reusit sa il convinga pentru a inceput sa tipe si sa urle, sa loveasca…).

Am vazut si familii cu 3-4 copii care se comportau diferit si nu faceau scandal daca nu primeau mai multe dulciuri….

Nu stiu ce sa zic…

Eu pot doar sa spun din experienta noastra cu 2 copii….De fiecare data cand plecam la cumparaturi cu ei, le explicam ca avem o anumita suma de cheltuit si ca in acea zi luam ori nu luam ceva in plus in functie de ceea ce puteam la acel moment. Nu zic ca functiona mereu, dar nici nu se lasa cu trantit pe jos si urlete.

Amandoi stiau ca primeau ceva, poate nu in acea zi, dar tot ar fi primit ceva cand se putea…Au avut perioada cand au fost rasfatati cu de toate, perioade cand nu ne-am permis prea multe in afara de mancare si banii de benzina….Dar ….asta e viata….Nu zic ca e bine asa ┬áori altfel….Doar e o recunoastere a unei situatii….nu mereu ne-am permis sa le oferim ce si-au dorit, dar au stiut mereu ca sunt iubiti, ca sunt doriti, ca suntem o familie….acest lucru a fost constant in vietile lor…

Nici macar o data nu le-am spus: daca nu faci …., nu te mai iubesc; daca urli si tipi, esti un copil rau etc.

De altfel, am interzis si bunicilor sa le mai spuna astfel de ineptii (asta era pe vremea cand copiii erau mai mici).

Sincer, ni s-a intamplat sa plecam intr-o excursie la Vulcanii Noroiosi cand erau mai mici, iar la o benzinarie Daria sa vada o maimuta de plus. Degeaba am discutat cu ea ca are un fel de blanita care ii va ramane pe degete, ca e scumpa etc…..Am plecat de acolo, am ajuns la Vulcani, am vizitat…..Tot drumul a stat fara sa spuna nimic, aproape ca nici nu s-a bucurat de noroiul aruncat in aer pentru ca isi dorea imens acea maimuta….Pana la urma, tatal ei a zis: daca o mai gasim la intoarcere, ti-o cumpar! Sa nu va spun ca tot drumul inapoi ne intreba: cat mai e? stii sigur care e benzinaria,nu? ┬áSi, da , culmea e ca a stat cu maimuta aia neagra in brate 3 luni de zile, cu ea dormea, cu ea se plimba prin casa, in masina…..iar eu ma duceam noaptea la ea sa ma asigur ca nu o tine aproape de gura ca sa nu inhaleze parul….

Da, suntem oameni. Da, facem greseli….Dar ii iubim si asta conteaza enorm..

Ceea ce mi se pare important (repet! in familia noastra! nu dau sfaturi! e doar un articol in care imi spun of-ul ­čśŤ ), este echilibrul. Poate nu reusim mereu, dar intentia exista ­čÖé ))))

Incercam sa nu ii tinem intr-un glob de cristal, sa nu ii crestem considerand ca mami si tati vor indrepta mereu orice apare….Altfel…..ce s-ar intampla daca ar merge la 15 ani la o petrecere si cineva de acolo ar aduce┬ádroguri ori ar avea cine stie ce intentie? Trebuie sa stie sa discearna, sa invete sa reactioneze, sa stie cum sa se apere…sa gandeasca singuri, nu sa accepte ce le spun altii pentru ca asa au invatat din familie: sa astepte sa vina cineva sa decida in locul lor.

Sper doar sa reusesc sa le cladesc aceasta incredere de sine si sa stie ca, orice intampina, pot veni la mine sa imi spuna.

p.s.: pentru ca tot discutam cu niste prietene: 1) si ai mei copii se cearta, se imping unul pe altul cand se supara…dar, daca cineva strain ii face ceva unuia din ei, celalalt este acolo sa il apere, sa il ajute! 2) si eu ma enervez si ridic vocea cand se intampla acest lucru, nu pot zice ca sunt calmul intruchipat, dar incerc sa ma calmez cat pot.

7 Comments

  1. Toni, am primit ping la ÔÇ×CipÔÇŁ, apoi ╚Ťi-am citit articolul… ╚Öi… chiar nu ╚Ötiu de ce a╚Ö fi surs─â de inspira╚Ťie. ­čśÇ Sunt at├ót de perfect imperfect─â, ╚Öi departe de orice ÔÇ×modelÔÇŁ, c─â ame╚Ťesc eu c├ónd m─â uit la mine…
    ├Ä╚Ťi reamintesc cu aceast─â ocazie c─â avem o ├«nt├ólnire fixat─â … de c├ónd…? :))

    • Cris….eu am scris exact ce gandesc!
      Am o multime de defecte, mai am de invatat….nu cred ca ai mai multe decat mine ­čśÇ
      Da…..stiu…..tot am zis sa ne intalnim ….. sper sa am mai repede masina ca sa ma pot deplasa mai usor

  2. Sunt de acord. Copilul trebuie sa site ca esti alaturi de el indiferent de situatie. Copii au nevoie de libertate, sa ia decizii. ei nu inteleg barierele impuse de parinti.

    • Teoretic, nici nu trebuie sa existe bariere, ci doar modalitati de a-i ajuta sa invete sa gandeasca singuri si de a lua singuri deciziile potrivite.
      Practic……fiecare parinte foloseste anumite bariere cu voie ori fara voie. Mie una mi se pare important sa fie ceva de bun simt (de genul: traversezi pe verde, spui Buna ziua etc) si care sa nu restrictioneze in mod exagerat totul (de genul: nu ai voie pentru ca asa spun eu)

  3. Foarte frumos ai scris, Toni! Cred ca in societatea in care traim avem obsesia parentingului perfect. Credem ca tot ce au facut parintii nostri era gresit si incercam sa fim la antipod fara sa mai judecam uneori. Suntem parinti si cu bune si cu rele, atat timp cat acceptam asta, totul o sa fie ok, zic eu.

    • Laura, eu am crescut cu parinti pentru care aparentele erau cele mai importante si uite unde am ajuns in urma cu 2 ani de a explodat toata familia si cel mai greu a fost pentru Daria si Andrei, dar si pentru noi ca parinti.
      Incerc doar sa ii ajut pe copiii mei sa vada ca si eu gresesc, si eu am lipsuri…
      Este foarte adevarat ca, daca au intrebari/nedumeriri, vin direct la mine, nu la tatal lor pentru ca eu sunt maleabila si putem discuta despre orice doresc si simt ei nevoia. Dar e si foarte adevarat ca au invatat sa caute si singuri raspunsuri la intrebari. O sa scriu un articol zilele urmatoare despre ce ideea a avut Daria pentru ziua tatalui lor si cum m-a luat si pe mine prin surprindere ce a facut ea….dar am simtit si mandrie ca s-a descurcat singura ­čśë

Parerea ta

© 2017 Drumul vietii

Theme by Anders NorenUp ↑

Page generated in 0,738 seconds. Stats plugin by www.blog.ca
%d blogeri au apreciat: