De cand e lumea si pamantul, parintii incearca sa faca tot posibilul pentru copiii lor.

Ma uit in jur si vad copii care alearga la tot felul de optionale, tot felul de cursuri. Uneori sunt singuri, alteori ii insoteste un adult….parinte, bunic/a, sofer etc.

Citeam azi dimineata un articol in care erau intervievati doi head-hunters. Discutia se invartea in jurul educatiei copiilor care vor intra pe campul muncii peste 15 ani.

Pe scurt, ei sustineau ca nu poate fi prevazut modul de evolutie al pietei in urmatorii 15 ani pentru ca exista factori ce pot schimba directia foarte mult.

Insa….exista cateva idei care pot fi utile parintilor care incearca sa faca ceva, care considera ca investitia in copii – pentru copii incepe de la varste fragede (nu am zis nimic despre mine, asteptati pana la final, bine?).

Sa vedem….Prima idee subliniata era ca nu trebuie fortat copilul sa mearga intr-o directie in care nu are abilitati.

As zice ca, la partea aceasta, multi parinti au de invatat. Am observat ca exista parinti care isi imping odraselele intr-o directie pentru ca….e ceva ce au visat ei insisi inca de cand erau mici, dar nu au reusit sa isi indeplineasca dorinta….sau….adultii considera ca un domeniu este mai banos decat altul ….sau….sau…..Ideea este ca rar am vazut parinti care sa le fie alaturi copiilor indiferent de drumul pe care isi doresc acestia sa mearga. De multe ori, parintii incearca sa ii determine pe copii sa se razgandeasca.

Spre ex., cand eram copil/adolescenta, aveam cateva dorinte care habar nu am daca ar fi avut succes ori daca m-ar fi ajutat, cert este ca totul a fost inabusit in fasa, iar astazi au ramas doar amintirile. Asta nu inseamna ca ii imping pe copiii mei sa mearga la gimnastica, sa intre intr-o echipa de volei ori sa devina astronauti.

De cand avea fiica-mea 3 ani si jumatate, am lasat-o sa decida ce vrea sa faca, fara a pune presiune pe ea (adica eu nu pun presiune, ca taica-sau este altceva! ). A vrut sa mearga la tae-won-do. Sensei nu primea copii la varste asa mici, dar a zis ca ar vrea totusi sa o vada. Dupa prima sedinta, a fost de acord sa o lase sa se antreneze alaturi ce ceilalti. Pentru ea a fost nemaipomenit, ii placea la nebunie sa exerseze si acasa (il innebunea si pe fratele ei mai mic ca sa invete sa numere in koreana). Mergea cu entuziasm chiar daca, la acea vreme grupa cuprindea copii/adolescenti pana la 18 ani. Dupa aproximativ 6 luni, incepea sa planga la antrenament. Initial, sotul meu a insistat sa mearga mai departe, desi eu nu eram de acord. Dupa discutii mai aprinse (acesta este adevarul, nu avem de ce sa ne ascundem dupa deget), a inteles ca ea nu vrea sa mai mearga pentru ca ceva s-a schimbat, desi nu vroia sa spuna prea multe la acea vreme.

Anul urmator, a vrut sa faca balet. Sotul meu ne-a tinut o adevarata teorie referitor la inceperea unui lucru si renuntarea dupa un timp. Degeaba i-am explicat ca nu sunt de acord ca cineva sa moara de gat cu decizia luata doar ca sa dovedeasca altora ca asa e politicaly correct! In fine, cert e ca am inscris-o la un atelier de o luna ca sa vedem daca ii place. Si da, i-a placut, dar locatia si timpul antrenamentelor nu erau in favoarea noastra asa ca nu am continuat. Si da, chiar daca i-a placut, nu inseamna ca avea nu stiu ce talent!

Din punctul de vedere al sotului meu, o data ce s-a inscris la taewondo, baschet, balet, calarie etc, e musai sa mearga pana in panzele albe. El considera ca este o greseala sa o las sa isi schimbe parerea si optiunea pentru ca acest lucru o invata sa nu fie consecventa. Eu consider ca experienta e mai importanta decat sa faci ceva ce nu iti place ori despre care afli ca nu ti se potriveste doar ca sa demonstrezi altora ca este un anumit gen de om. La urma urmei, cum stii ca ceva iti e potrivit daca nu incerci ?!? Pana una alta, s-a demonstrat (in familie) ca nu am gresit pentru ca este un copil responsabil care isi cunoaste puterile.

Revenind la ce spuneau expertii in recrutare…..

Alta idee ar fi….daca un copil nu are inclinatii spre o limba straina, e mai bine sa nu fie obligat sa mearga la sute de cursuri si sa incerce sa invete mai multe limbi doar ca sa fie pe placul si conform asteptarilor parintilor.

Ne aflam intr-o lume a tehnologiei unde aproape fiecare copil urmareste un desen/joc in limba engleza asa ca e cam imposibil sa nu inteleaga macar aceasta limba. Specialistii respectivi sustin ca nu toti oamenii au inclinatie naturala pentru invatarea unei limbi straine, desi sunt relativ importante in viata de zi cu zi.

Daca un copil are inclinatii spre limbi straine, ideal ar fi sa cunoasca doua limbi de circulatie internationala si o limba rara sau o limba extra-comunitara, sustin aceeasi specialisti. Ce inseamna acest lucru concret? Engleza, franceza, germana ori spanionla – limbi de circulatie internationala – vorbite fluent, iar o limba mai rar intalnita sau extra-comunitara – olandeza, norvegiana, suedeza, respectiv chineza, japoneza etc. De ce?

Dooua explicatii au reiesit din acel interviu.

Pe de o parte, firmele vestice venite in Romania cer ca angajatii romani sa cunoasca limba angajatorilor (adica o firma franceza doreste sa angajeze oameni care vorbesc fluent franceza, una germana prefera oameni care vorbesc germana etc), desi, de cele mai multe ori, ei nu vorbesc nici macar engleza, darmite sa aiba o minima cultura romaneasca (din moment ce ei vin in tara noastra ideal ar fi sa isi dea silinta sa cunoasca cuvintele de baza si cateva informatii de baza despre tara noastra).

Pe de alta parte, firmele asiatice prind tot mai mult teren in Europa, iar puterea lor economica este tot mai mare ceea ce inseamna ca piata de joburi este in schimbare, iar in urmatorii 15 ani este posibil sa fie necesar ca angajatii romani sa trebuiasca sa vorbeasca fluent chineza, japoneza etc.

Una peste alta, acesti specialisti sustin ca ar fi ideal ca parintii sa nu isi impinga de la spate copiii ca sa faca cursuri anume ori sa se pregateasca pentru o anumita specialitate intru-cat acest lucru nu doar ca le limiteaza optiunile pentru viitor, dar nici nu vor da randamentul optim din moment ce nu vor lucra intr-un mediu in care sa se simta confortabil potrivit abilitatilor lor.

Cred ca fiecare parinte isi doreste sa reuseasca sa prevada ce ii rezerva viitorul copilului sau, dar este extrem de important sa ia in calcul inclinatiile copilului. Daca ai un copil care este artist nu cred ca e cazul sa il impingi spre matematica, spre exemplu. O data cu varsta, ei sunt capabili sa spuna ce isi doresc si sa isi dea seama daca vor sa mearga spre un anumit drum. Spre ex, fetita mea vrea sa devina medic veterinar…la aceasta varsta…dar nu am idee daca aceasta dorinta va ramane pana ajunge la liceu ca sa o indrum spre un profil real ori daca nu cumva isi va schimba ideea prin clasa a X-a si va dori sa urmeze altceva. La noi inca sunt multi ani inainte asa ca are timp sa se razgandeasca de sute de ori.

Ce mi se pare mie important este altceva. Nu vreau sa creada ca e bine sa isi schimbe parerea de cate ori i se nazare, insa nici nu vreau sa se simta fortata sa faca ceva ce nu ii place. Cred ca este la varsta cand poate discerne ce ii place si ce nu, are tot dreptul sa se razgandeasca, dar si sa cunoasca informatiile necesare daca va continua pe drumul dorit. De cate ori a dorit sa renunte la ceva ori nu am avut timp sa alerg cu ea in vreo directie, am discutat serios cu argumente pro si contra.

Important este sa fie responsabila si sa ia hotarari, cu ajutorul meu daca e necesar, pe baza unor informatii reale, bazate pe date concrete.

Nu stiu ce ne rezerva viata. Tot ce vreau este sa aleaga ceva care sa ii placa, sa o faca fericita si sa faca acest lucru pe masura abilitatilor ei.

Sa traim si sa vedem, nu?