Cum ne pregatim copiii sa inteleaga moartea?

Zilele acestea sunt destul de dificile pentru noi……………….

Nasul meu sufera de Alzheimer de cativa ani si in ultimele 6 saptamani a fost internat la spital. Doctorii au facut tot ce au putut. Nasa mea (sora mamei) are numai cuvinte de lauda pentru dedicatia acestor oameni. Au incercat mai multe variante de tratament, insa el nu mai raspundea la nimic. Aseara i-au spus ca,intr-adevar, nu mai e nimic de facut. Moartea este iminenta (a facut un blocaj la rinichi) si i-au dat voie sa-l ia acasa sa moara macar alaturi de familie.

E greu sa ma gandesc la el cum a fost in ultimii ani cand nu mai recunoastea pe nimeni decat pe sotie, fata si nepot……ceilalti ii stia doar pentru ca ii vedea, insa nu era constient de prezenta lor mereu……imi aduc aminte cand eram mica si ma lua pe genunchi si imi povestea despre Iran unde lucrase, imi adusese niste carti  si papusi de acolo, de ele am fost atasata in copilarie chiar daca mama mi-a cumparat multe altele.

In vacanta stateam numai la ei, nu la bunici. La nasii mei eram rasfatata si ii aveam pe verii mei cu care ma intelegeam. De fapt, desi e diferenta de 7 ani intre mine si Neli,verisoara mea, am considerat-o ca pe o sora…..pana s-a maritat :)) LOL……

E greu acum sa-mi aduc aminte de anii copilariei si sa-i privesc prin prisma ochilor de adult. Ma uit la piticii mei…..deja au auzit cate ceva si Daria,care e mai mare, m-a si intrebat daca mergem sa-l vedem pe nasu’……

Ea stie ceva despre moarte si cimitir…..merge duminica cu ai mei la cimitir la bunicii mei….i-am explicat ca oamenii foarte-foarte batrani nu mai sufera si nu mai sunt bolnavi cand Dumnezeu se hotaraste sa-i cheme la El, casa lor, a corpului lor va fi cimitirul ca sa putem sa mergem la ei in „vizita”, sa le punem lumanari sa aibe lumina si noaptea, sa le punem flori si sa le aratam ca ne gandim la ei.

La acest punct al discutiei am ajuns cu ei dupa ce au asistat la inmormantarea bunicii sotului meu,respectiv a matusii mamei mele.  Dupa aceste”experiente” am ajuns la concluzia ca a fost o greseala sa-i lasam pe cei mici sa fie prezenti; sunt copii, sunt prea mici si, oricat vreau sa empatizeze cu ceilalti, acest sentiment nu vreau sa-l simta prea curand: frustrare, durere fara margini …..

Dupa cele 2 inmormantari la care a fost prezenta, Daria a fost destul de marcata si multa vreme a fost tacuta, trista….nu stia cum sa-si inteleaga propriile sentimente. Am avut noroc (daca il putem numi asa) ca am discutat cu ea de cand era mica si am invatat-o/obisnuit-o sa vorbeasca cu mine si sa imi descrie ce simte …..dar tot a fost greu sa trecem peste acea perioada. E drept ca au fost una dupa alta si a fost prea mult pentru ea….Dar am decis ca de data aceasta doar le spun ce se intampla,nu vor mai merge la inmormantare/parastas…….Pana trece o perioada in care sa ne obisnuim noi adultii cu sentimentele noastre si sa putem sa raspundem calm si cu rabdare intrebarilor si comentariilor unor copii curiosi care nu au fost invatati sa taca si sa ……..

Nu stiu daca e bine sau rau, dar mai bine evit sa mai treaca prin asa ceva……aici apare partea cea mai grea: daca moare vreunul din bunicii lor ce vom face!??!!? Durerea noastra va fi cu atat mai mare si greu de ascuns de copii…………sper doar sa nu se intample curand…………..sa ajunga copiii la liceu/facultate si sa aibe alta „maturitate” vis-a-vis de viata/moarte…………..

Voi cum ati procedat? Cum ati proceda daca ati trece prin asa ceva?

Din intamplare, azi am vorbit pe FB cu o veche prietena. Ne stim de la 3 ani dar nu am mai pastrat legatura in ultimii 6 ani, de sarbatori si atat. Mi-a spus ca mama ei a murit de cancer anul trecut in octombrie (Dumnezeu sa o odihneasca in pace!) si ei i-a fost foarte greu sa treaca peste asta….a facut o depresie puternica cand s-a vazut singura pe lume si nu a mai stiut incotro s-o apuce……M-am bucurat insa sa aflu ca prietenii i-au fost aproape si nu au lasat-o, au reusit sa o scoata din starea aceea……azi pleaca in UK sa incerce sa abordeze viata altfel. Bafta,Alina si sa iti mearga bine! Orice decizie ai lua,mai bine sa nu regreti o viata ca nu ai incercat 😉

Voi ati trecut prin ceva asemanator? Cum ati reusit sa depasiti momentul? Ati reusit?

Oricum ar fi, e important ca ceilalti sa fie alaturi….uneori e suficient sa stai langa cei care sufera,nu e nevoie de vorbe…..prezenta e suficienta………alteori, cuvinteke sunt cele care ii ajuta sa iasa din depresie……….forta sa avem sa trecem peste toate!

About Antoaneta 2243 Articles
Imi place sa scriu, sa citesc. Invat sa ma bucur de viata.

3 Comments Posted

  1. Eu am un baietel de 5 ani, m-a intrebat el despre moarte, e atasat doar de familie si atat, e speriat cand vine vorba de moarte, mai ales daca e vb.de cineva din fam.apropiata, i-am citit despre si ne-am/s-a jucat despre moarte si i-am povestit ce cred eu despre moarte si viata de dupa, a fost la o inmormantare, lui i-a prins bine,in sensul ca a vazut practic ce si cum se intampla, era o matusa de-a sotului, batrana de aproape 90 de ani, nu s-a bocit nimeni si slujba religioasa a fost la capela, un pic mai modern, daca pot sa zic asa, inca mai are momente in intrebari si frici despre subiectul acesta dar cred ca e normal sale spunem copiilor si despre sbiectul acesta mai sensibil mai ales daca intreaba ei, si sa ii lasam sa participe daca vor si cat vor ei 🙂

  2. sunt de acord cu tine: nu cred ca este bine sa-i arati unui prescolar ce inseamna moartea.
    am abordat si eu subiectul, o sa fie si postarea mea in colectia protejati copiii

    • da, am inteles acest lucru si am regretat ca am cedat la momentul nepotrivit 🙁
      oricum,nu cred ca pentru copii „moartea” este ceva de inteles sau de simtit,sunt mici si trebuie protejati,am gresit mult

Parerea ta/Your opinion

Translate »
Page generated in 0,715 seconds. Stats plugin by www.blog.ca
error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: