Recenzie: Cartea lui Julian de R.J. Palacio

Cartea lui Julian de R.J. Palacio

Când am povestit despre Minunea, nu m-am așteptat să genereze atâtea reacții (mă refer în principal la shares / discuții în mediul online). De fiecare dată, v-am recomandat să citiți și Cartea lui Julian pentru că mi se pare importantă. Astăzi vă spun de ce mi se pare important să citiți și varianta copilului care s-a comportat urât cu Auggie.

Despre Cartea lui Julian

Așa cum e firesc pentru orice ființă, empatizarea cu suferința unui copil este cea care ne determină să ne dorim să nu existe durere, acțiuni agresive, jigniri, umilințe, comportament violent. Din păcate, puțini oameni încearcă să înțeleagă motivele din spatele unor acțiuni de acest gen. Nu, nu e vorba de faptul că o persoană este rea. La acest argument ar trebui să se renunțe! De câte ori nu am auzit expresia „de ce ești rău?”. Nu mi se pare normal să pui o asemenea întrebare, să acuzi pe cineva că e rău la suflet cu atât mai mult dacă vorbim despre un copil.

Deși cartea aceasta mi se pare simplistă prin reiterarea ideii că Julian nu e rău, acele puține acțiuni descrise de autoare sunt mai mult decât suficiente ca să explice și să ajute la înțelegerea unui comportament.

Din punctul meu de vedere, cartea aceasta este ideală pentru

(1) cei care trebuie să înțeleagă că niciun copil nu este rău, ci comportamentul lui ascunde altceva, de cele mai multe ori o frică enormă,

(2) părinții care trebuie să înceteze să ducă lupte în locul propriilor copii, să îi protejeze la infinit și să caute scuze pentru comportamentul lor,

(3) copiii care se tem de ceva/cineva, sunt geloși, nu știu să reacționeze în situații de stres decât devenind agresivi.

Sigur, autoarea a inserat povestea cu al doilea război mondial ca să ajute personajul (și cititorii) să empatizeze cu o situație grea, cu un copil invalid, cu sacrificiile suportate de mulți oameni pe perioada aceea cruntă. E drept că mi se pare un pic exagerat numele de pe mormânt, dar na…a fost probabil o dorință de a da și mai mult de gândit cititorilor în ideea de a le sugera că toți suntem egali, că ar trebui să ne comportăm omenește unii cu alții, că ar trebui să facem un efort să ne înțelegem și să lăsăm deoparte diferențele dintre noi.

Părerea mea

Cred că toți părinții suferă atunci când proprii copii sunt agresați, umiliți, jigniți. Este imposibil să nu reacționezi, să nu vrei să iei măsuri. Există și părinți care își apără odorul până în pânzele albe. Dar știți cum este? Iubirea părintească este oarbă. Important e să îți dai seama când să te oprești din intervenții, când să lași copilul să își ducă propriile bătălii.

Ce e și mai important?

Copiii agresați trebuie să învețe să reacționeze. Nu prin violență. Ci prin replici istețe, prin comportament civilizat. Da, este extrem de important să simtă că au aproape de ei, alături de ei părinții/profesorii. O dată ce capătă încredere în ei înșiși e altceva!

Copiii agresori trebuie ajutați că înțeleagă amploarea și gravitatea faptelor lor. Este important să înțeleagă motivația din spatele acelor acțiuni. De cele mai multe ori, agresorii au acel comportament din cauza fricii mia degrabă.

Recomandare

Eu am comandat ambele cărți de pe Libris, special pentru copii, dar am ajuns să le citesc și eu pentru că muream de curiozitate mai ales că pe 17 noiembrie apare filmul în cinematografe.

Cine a citit cărțile?

 

Despre Antoaneta 2267 de articole
Imi place sa scriu, sa citesc. Invat sa ma bucur de viata.

5 comentarii publicate

  1. Anto, uite de data asta eu nu iti dau dreptate. sa stii ca majoritatea agresorilor raman agresivi pana in panzele albe si ignora orice replica isteata sau incercare diplomata de a-i face sa inceteze. Stiu ca nici interventia parintilor nu rezolva asta intotdeauna, dar eu sigur nu mi-as lasa copilul sa duca singur lupta asta.

    • Cris, eu cred ca, daca se iau „masuri” (adica discutii, atitudine etc), acei copii pot sa nu devina mai agresivi de atat. Problema e cu cei care sunt laudati de anturaj si incurajati sa se comporte urat. Acolo e clar ca nu prea se poate face ceva.
      Andrei a avut de-a lungul timpului parte de diverse atitudini nu tocmai favorabile. Cand era mic de tot, se retragea complet din joc atunci cand aparea un copil agresiv. Am discutat inutil cu el. Pana cand nu a capatat incredere in propriile forte si curaj, nu a scapat de teama. Dar cand s-a apropiat el de acel copil si i-a oferit o jucarie (nu i-am zis o secunda cum sa procedeze pentru ca sincer nu imi trecuse prin cap idee), acel copil agresiv s-a speriat si a fugit la mama lui.
      La gradinita a fost lovit in cap de doi colegi. A reactionat singur.
      Chestia e ca Andrei nu e genul de copil care sa puna la suflet si trece relativ usor peste astfel de situatii. Pentru el replica e atunci pe moment, apoi „uita”. Pe masura ce va creste, daca se va confrunta cu alte situatii (mai grele), sunt convinsa ca va fi diferit.
      Nu am stat deoparte cand s-a intamplat ceva, dar am inteles si dorinta lui de a ne simti alaturi, insa mai la distanta ca sa poata sa raspunda singur cand a fost jignit sau lovit. De fiecare data a venit la noi si ne-a spus cand i s-a intamplat ceva stiind ca ii suntem alaturi si ca luam masuri.

Parerea ta/Your opinion

Translate into your language »
Page generated in 0,671 seconds. Stats plugin by www.blog.ca
error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: