amintirile unui părinte

Amintirile unui părinte de copil școlar (partea 1 – clasa pregătitoare)

Amintirile unui părinte de copil școlar (partea 1 – clasa pregătitoare)

Dragii mei, astăzi avem un invitat, Andreea P., care și-a exprimat dorința de a povesti despre câteva dintre amintirile și dezamăgirile sale legate de experiența ei ca părinte de copil școlar. Andreea este o mămică tânără, care locuiește în capitală, urmărește blogul ”Drumul Vieții” și și-a exprimat dorința de a scrie câteva rânduri.

Deși lucrurile pe care ni le va povesti nu sunt prea plăcute mi-am dat acordul să public rândurile ei la gândul că poate în ele se vor regăsi mulți dintre voi.

amintirile unui părinte

Menționez că noi, din punctul meu de vedere cel puțin, nu am trecut prin astfel de situații, ca eu una sunt mulțumită de felul în care stau lucrurile la școala în care învață băiețelul meu și chiar mă gândesc de multe ori că a învăța întro școală mică, din provincie este un noroc comparativ cu modul în care stau lucrurile în capitală și/sau orașele mari.

”Paradoxal, mă uit la știri, citesc postările de pe grupurile Facebook unde părinți și profesori se bat ca la un duel fără legi sau reguli și mă întreb: de ce?

Când eram copil, am trecut prin diverse etape. Un moment crucial a fost cel în care am realizat că învățătoarea dădea numai 10 celor care duceau sacoșa plină și ai căror părinți erau … ceva, ceva de care ea se putea folosi, înțelegeți voi, gen croitoreasă, electrician etc.

Și dacă vă imaginați că este vorba despre o perioadă după anii ’90, vă înșelați! Eu credeam că lucrurile stau altfel acum mai ales că nu “găina de țară” ori sacoșa cu produse de la țară ar trebui să facă diferența.

Toți se bat cu pumnul în piept: vor schimbare! vor o țară ca afară! Vor educație ca afară! Vor copii ca afară! Dar habar nu au cum e afară! E diferit! Din multe puncte de vedere seamănă cu un sistem care supraveghează totul și controlează totul. Dar acesta este un subiect pentru altă dată.

Acum vreau să scriu despre altceva. Despre sistemul nostru de învățământ de azi așa cum l-am perceput eu ca și părinte. Deși au trecut atâția ani de la Revoluție, deși vorbim practic de generații care ar trebui să fie altfel, în realitate totul e ca înainte, dar cu alte note de comparație.

Când copilul meu a început clasa pregătitoare, în urmă cu ceva ani, eram naivă și încrezătoare în sistem. Am mers la școală de mână cu copilul, i-am insuflat încredere în învățătoare, în minunatele lucruri pe care urma să le învețe la școală și în ideea că va avea prieteni în clasă.

Doamna era pentru prima dată învățătoare. Fusese educatoare înainte. Când am cunoscut-o era îmbracată cu haine de fată bătrână (sau poate erau costumele ramase de la mama ei), cu toate că era cam de vârsta mea. Părul era vâlvoi și nearanjat. Ciudat sau nu, am simpatizat-o tocmai pentru că părea la fel de speriată ca și noi de noutate, de schimbare!

M-am aruncat cu capul înainte să ajut la organizarea clasei. Deh, prima experiență cu ceea ce însemna școala. Menționez că veneam de la o grădiniță (tot de stat) unde educatoarea era ca o a doua mamă pentru copii, cu care vorbeam des și pe care o ajutasem cât putusem pentru a organiza excursii, serbări de neuitat pentru copii, folosind un buget minim! Așadar eram convinsă că așa va fi și la școală.

Nu știu dacă este vorba de faptul că am schimbat locația (de la periferie am ajuns în centrul orașului – deh, buletinul bata-l vina!) sau de faptul că oamenii se lasă ușor corupți dacă li se oferă ceva. Și li se oferă. Sau poate corupție este mult spus. Mai degrabă aș zice ”încântare” a simțurilor și a casei, a propriei ființe! Da, sună mai elegant, nu-i așa?

Dar să reiau de unde vă vorbeam despre modul în care se prezenta învățătoarea când am cunoscut-o. În primele săptămâni, am strâns banii pentru fondul clasei și am pornit la cumpărături. Am luat inclusiv rechizitele pentru toți copiii pentru că se mergea pe ideea ca toți să aibă caiete și penare identice. Un tătic a adus un dozator de apă. Altul a adus o cutie pentru cheile de la dulapioarele unde copiii își lăsau hainele și încălțămintea. Frumos, nu?

Doar că … că au existat și părinți care ajungeau la Paris ori Viena și au decis să aduca doamnei cadouri minunate din locurile vizitate. Nu am luat pe seamă aceste lucruri considerându-le bârfe. Au apărut și copii care erau mai șmecheri, dar măsurile se luau rapid ori cel puțin nu păreau să aibă repercusiuni asupra celorlalți copii.

Apoi a sosit serbarea de Crăciun. Emoții mari pentru toți copiii, al meu în particular dârdâia de teamă că uită versurile, dar a depășit momentul până la urmă. Din obișnuință sau politețe, luati-o cum doriți, am ales un buchet de flori pentru învățătoare.

Mi se pare un gest de politețe să dăruiești ceva, la o ocazie, unui om pe care îl apreciezi (deși am văzut că acum e moda să ne considerăm superiori dacă nu dăruim un buchet de flori pentru că, nu-i așa, oile merg în turmă și urmează cuvintele scrise de un blogger care se crede influencer).

În fine, am ajuns la școală. Era seară. Părinții erau aranjați de parcă ieșeau la promenadă, iar copiii zâmbeau și tremurau la unison. Am mers să o salutăm pe învățătoare. Aproape că nu am recunoscut-o! Coafură ultimul stil, haine de lux, la linie, tocuri subțiri! Unde era fata bătrână pe care o cunoscusem în septembrie!?!? Șocul nu s-a terminat aici.

Am zis , deh, omul se mai schimbă, e firesc, evoluează, e în natura lucrurilor. Acum e în alt mediu, e normal să evolueze. O salutăm, îi mulțumim pentru acele luni frumoase de la școală și îi dăruim cu drag un buchet de flori. Îl ia în scârbă și îl aruncă pe masă când își dă seama că nu aveam și o pungă de cadouri!

Am rămas fără cuvinte. Credeam că mă înșel. În naivitatea mea, speram ca ochii și creierul să fie plecați. Începe serbarea. Copiii ai căror părinți au dăruit parfumuri, haine, vouchere etc aveau replici peste replici, se schimbau de haine mai ceva ca la magazin, iar ceilalți păreau de … decor! Am plecat cu un așa gust amar de nu am cuvinte. Am zis, lasă că trece vacanța și lucrurile se mai potolesc lucrurile. Însă așa au continuat toate până în primăvară.

Și de aici aici trec la altă pagină din povestea noastră… Alt incident care mi-a lăsat un gust amar…

Cu o noapte înainte plouase torențial. Era vineri și ne bucuram că aveau copiii program mai scurt (clasele pregătitoare au doar 3 ore vinerea). Am mers la școală să iau copilul urmând să plecăm direct spre bunici pentru a ne relaxa departe de oraș.

La acea vreme ne dădeau voie să intrăm în curtea școlii așa că am ajuns chiar la terenul de sport acoperit cu zgură unde clasa copilului mei avea ora de educație fizică. Surpriza mea a fost să constat că erau aproape toți copiii … în ciorapi! Pe terenul care mustea de apă!

Am vrut să vorbesc cu profesoara. Evident că nu puteam pentru că era oră. Am reușit, împreună cu o bunică, să vorbim cu ea, după oră. Ori de câte ori încercam să o întrebăm de ce erau copiii în ciorapi pe zgura plină de apă, doamna sufla în fluier ca să ne “spună” că ne crede idioate. La un moment dat am reuit să îi spun cu tot calmul de care eram în stare, pe un ton moderat, că îi bag fluierul pe gât dacă mai suflă o singură dată în loc să folosească cuvinte ca un om normal. Am plecat extrem de supărată și dezamăgită.

Tolerasem o învățătoare care s-a transformat într-o persoană ahtiată după cadouri și ultima modă. O profesoară de sport care, dacă nu îi ducea pe copii la subsol să facă ora de sport în ciorapi pe parchet ca să nu îl zgârie, atunci îi ducea afară în ciorapi sub pretextul că ea le spusese să nu se descalțe, dar ei erau încăpățânați. (ca o precizare, copilul meu era la acea vreme taman genul de mielușel care ascultă ordinele fără să comenteze).

Dezamăgită, am decis să plecăm din sistemul de stat către privat. Dar nici acolo nu a fost mai bine. Doar o altă variantă de sistem de stat, o ”aceeași Mărie dar cu altă pălărie”. Doar oamenii sunt aceiași, nu? Vorba aia, ”omul sfințește locul.

Vă povestesc altădata cum a fost acea experiență pentru că ar fi bine să se știe că lucrurile nu stau așa roz nici în sistemul privat. Mai degrabă este vorba despre cum percep adulții lucrurile și ce așteptări au ei. Copiii sunt doar influențabili!”

Mulțumim, Andreea și te așteptăm să ne depeni mai departe amintirile tale referitoare la etapa scolară din viața copiilor tăi.

Tu ce parere ai?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: