Istoria credințelor și ideilor religioase (vol 2) – Mircea Eliade (recenzie)

Istoria credințelor și ideilor religioase vol 2.
De la Gautama Buddha până la triumful creștinismului.
autor Mircea Eliade, Editura Polirom 2011, traducere de Cezar Baltag

Pe coperta interioară a cărții Istoria credințelor și ideilor religioase se poate citi clar că lucrarea scrisă de un mare savant român este tradusă în românește. Pare puțin ciudat, nu? Însă, dacă cititorul se documentează puțin, va afla că lucrarea originală a fost scrisă în limba franceză și de aceea a fost necesară traducerea.

De altfel Mircea Eliade (1907-1986) a scris mai multe dintre lucrările sale în alte limbi decât cea română. El a fost, este și va rămâne un savant universal, care aparține întregii lumi, nu numai nouă românilor.

Istoria credințelor și ideilor religioase

A fost totuși format la foarte valoroasa școală românească din perioada interbelică. Despre Mircea Eliade s-ar putea spune foarte multe, el fiind acum studiat și în școlile din România.

Istoria credințelor și ideilor religioase este o lucrare foarte cunoscută pe plan mondial, deoarece Mircea Eliade este la rândul lui cunoscut și recunoscut

ca un mare specialist în domeniul istoriei religiilor. Volumul al doilea al operei este subiectul recenziei de azi. Acesta acoperă ca și perioadă istorică în dezvoltarea societății omenești budismul și creștinismul, fiind două dintre cele mai „sentimentale” religii ale lumii, dacă putem să le spunem așa, pentru că acestea se adresează celor mai profunde trăiri interioare ale omului.

Deoarece numerotarea capitolelor este începută în primul volum, opera fiind unitară, lucrarea pe care o recenzez (volumul al II-lea al operei) începe cu Capitolul șaisprezece – Religiile din China Antică. Ultimul capitol din acest volum este Capitolul treizeci – Crepusculul zeilor, prin urmare acest volum ca și volumul întâi conține cincisprezece capitole.

Cine a mai citit ceva de Mircea Eliade a aflat deja că el are un stil de scris absolut încântător. Cine nu l-a citit încă, cu siguranță că va descoperi asta, citindu-l. Nici Istoria credințelor și ideilor religioase nu se abate de la regulă. Chiar dacă este o lucrare științifică despre istorie și ne-am aștepta să fie anostă și greu de citit, în realitate nu este așa și lucrarea are o frumusețe aparte. O poți citi chiar cu mare plăcere, pentru că Eliade știe să povestească foarte frumos.

La început se discută despre credințele și religiile din China Antică, apoi câteva capitole sunt dedicate Indiei și religiilor ei. Cu India, Mircea Eliade a avut o „relație” aparte deoarece a locuit și studiat acolo (la Universitatea din Calcutta), și-a însușit cultura țării și chiar a scris o lucrare intitulată chiar așa, India (publicată în 1936).

Chiar dacă a locuit și studiat mai mulți ani în India, nu-l putem acuza totuși pe Mircea Eliade de subiectivism, atunci când tratează religiile Indiei. Ba mai mult, Istoria credințelor și ideilor religioase apare în perioada 1976-1983 , la deplina maturitate științifică a autorului, în perioada când el era deja o somitate pe plan mondial, iar modul său obiectiv de a scrie justificând totul era o certitudine.

Capitolele 17, 18 și 19 tratează budismul, religie care a apărut în India, dar care nu a „rămas” în India. Se mai spune că budismul este o religie „exportată”, deoarece cei mai mulți dintre indieni la ora actuală nu sunt budiști, iar cei mai mulți budiști trăiesc în alte țări decât India.

Urmează o incursiune în religia romanilor (cap. 20), apoi în cea a celților, germanilor, tracilor și geților (cap. 21) și în doctrinele legate de mitul lui Orfeu și de dezvoltările lui Pitagora (cap. 22). În capitolele 23 și 24 Eliade revine la India. El urmărește în studiul său și cronologia evenimentelor istorice, nu doar faptele legate strict de religiile lumii.

Am putut afla din carte și lucruri pe care nu le știam despre religia tracilor și geților, strămoșii noștri, fiindcă dacii se trag din ei. Din izvoarele istorice scrise de alții, chiar dacă sunt mai reduse ca număr, s-a aflat că geții se considerau nemuritori, ceea ce îi făcea foarte viteji în luptă și temuți de adversarii lor.

Odată cu capitolul 25 (Suferințele iudeilor: de la apocalipsă la exaltarea Torei), se intră pe tărâmul religiilor monoteiste, religia vechilor evrei fiind trunchiul din care s-au dezvoltat ulterior creștinismul și islamismul, cele mai mari religii din lume (ca număr de credincioși) la ora actuală.

Dar promisiunea mântuirii apăruse deja în ideile elenistice (cap. 26), unde era văzută ca și mântuire individuală. Ideea mântuirii va fi preluată apoi de creștinism, căruia i se alocă ultimele capitole din carte, mai puțin al 27-lea, dedicat unor Noi sinteze iraniene.

Cititorii care au citit mai multe despre mitologia grecească (chiar Legendele Olimpului de Al. Mitru), au putut afla multe despre panteonul grec, care era un sistem mitologic foarte închegat, foarte bine pus la punct.

Întrebarea care se poate pune și mi-am pus-o și eu, este de ce au renunțat grecii atât de ușor în aparență la zeii lor și au adoptat cu fervoare creștinismul. În ultimul capitol al cărții, capitolul treizeci intitulat Crepusculul zeilor, se pare că am găsit, cel puțin în parte, răspunsul la această întrebare.

Marea lucrarea a lui Mircea Eliade este una care nu ar trebui să lipsească din biblioteca nici unui iubitor de cultură, fiind o lucrare fundamentală, care te provoacă să îți pui întrebări și să cauți răspunsuri.

Istoria credințelor și ideilor religioase (vol 2) este o lucrare de referință care se întinde pe mai multe volume. Despre primul volum am scris deja aici, urmând să continui să vă povestesc și despre restul în săptămânile care urmează.

Acest volum, al doilea, dar și celelalte le puteți achiziționa online de la librăriile virtuale cum ar fi de AICI.

Lectură plăcută să aveți!

 

Tu ce parere ai?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Pingback: Istoria credințelor și ideilor religioase – volumul 3 (recenzie) · Drumul Vieții